Cum m-am împrietenit cu frica

dezvoltare personala

Aproape s-a înserat. Am mâna stângă sub cap în timp ce dna. dr. Claudia Teodorescu de la Donna Medical Center îmi examinează sânul la ecograf. „Cum arată cancerul de sân?”, o întreb fix înainte să treacă la sânul drept. Privirea i se îngustează, atentă la ce vede pe ecran. Pentru câteva clipe, se instalează tăcerea. Sunt suficient de empatică şi pricepută în a citi reacţiile oamenilor ca să îmi dau seama că nu e totul în regulă.

Respir adânc. Încerc să o fac pe viteaza. Mimez chiar şi un zâmbet când mă îndrept spre mamograf ca un roboţel. La finalul investigaţiilor, temerile mi se confirmă. A fost depistată o modificare cu caractere suspecte greu de diferenţiat imagistic între leziune benignă sclerozantă complexă cu risc şi/sau leziune malignă asociată.

Când ies din clinică, e aproape beznă. Nu pot procesa informaţia, şi mai rău, nu mă simt în stare să îi sun pe ai mei până nu ştiu exact ce am. Mi-e şi frică să pronunţ diagnosticul de la cap la coadă. Totuşi, răspund imediat când sună telefonul. Încerc să îmi înghit lacrimile când îi spun ce mi s-a întâmplat. Interlocutorul meu, un prieten e la o cină de afaceri. Se aud râsete pe fundal şi clinchet de pahare. „Linişteşte-te. Nu are de ce să îţi fie frică”,  îmi vorbeşte calm şi relaxat.

Îmi pare că minimalizează toată situaţia. Cel puţin aşa simt în clipa aceea. Mai fac câţiva paşi şi mă întreb dacă nu cumva exagerez. Ce ai fi vrut să îţi spună?, mă chestionez. Îmi dau seama că poate nu era momentul potrivit să vorbim despre asta. Îi scriu că sunt ok, că nu are niciun motiv să se îngrijoreze, că nu am vrut să îi stric seara, că o să fiu bine-iar o fac pe viteaza. Răspunsul lui mă face să mă sprijin de un zid. „Nu îmi făceam nicio grijă. Ştiu că o să fii bine. Mila mea nu o vei avea oricum.”

Boom! Cuvântul milă are efectul unui pumn încasat în plină figură. Acolo, pe o străduţă lăturalnică, în întuneric, îmi recunosc că mi-e frică de cancer. Şi mi-e frică şi ca oamenii să mă vadă neajutorată. Pe de altă parte, într-o situaţie ca asta, ştiu mai bine că niciodată că am nevoie de iubire, nu de milă.

Fie că o ignorăm, fie că ne luptăm cu ea, nu acesta este mesajul fricii. Frica ne învaţă să analizăm sub lupă acel segment al vieţii noastre care stă sub semnul îndoielii. Ne învaţă să ne ancorăm în prezent şi să descoperim fix ce ne lipseşte pentru a trece la fapte. Fricile se adeveresc când nu suntem dispuşi să schimbăm nimic.

Privind în urmă, îmi amintesc cu punct şi virgulă zeci de articole pe care le-am citit despre frică. Frica e în general demonizată. E o emoţie toxică. E energia opusă a iubirii şi îţi scade vibraţia, îmi spusese odată cineva. Nu mai cred asta.

În ultima lună în care am alergat de la un medic la altul, şi de la analize de sânge la RMN, am avut o revelaţie: să te lupţi cu frica e cea mai proastă alegere pe care poţi să o faci. Dacă îi înţelegi rostul, frica se poate transforma în prietena ta cea mai bună.

Fie că ţi-e frică să te muţi în altă ţară, fie că ţi-e teamă că partenerul te va părăsi sau că vei fi concediată, fie că ţi-e frică de singurătate sau de lipsa banilor, frica apare să te anunţe că pentru a evolua, trebuie să schimbi ceva în viaţa ta şi îţi dă răgazul să descoperi dacă eşti pregătită pentru asta.

Frica îţi dă timp. Iar dacă ai încredere în această emoţie, vei descoperi exact ce îţi lipseşte pentru a trece direct la acţiune.

Frica nu e un act de laşitate, ci te face să fii precaută şi atentă. Te invită la auto-analiză. Am scormonit adânc prin cotloanele sufletului meu şi mi-am aşezat pe foaie toate temerile. Unele au scos la iveală că m-am focusat mai mult pe problemele altora, neglijându-mă pe mine şi ignorându-mi nevoile. De frică să nu fiu acceptată, am tăcut când ar fi trebuit să bat poate cu pumnul în masă, nu doar să exprim delicat ce mă supără. De frică să nu fiu iubită, mi-am înghiţit lacrimile şi mi-am impus să trec peste tot felul de situaţii în relaţii, în prietenii. De frică să nu îmi pierd jobul, am plecat capul când dreptatea era de partea mea.

De când m-am împrietenit cu frica, am început să schimb lucruri. Timid ce-i drept. L-am şters din lista de prieteni, şi la propriu şi la figurat, pe prietenul care îmi spusese că nu voi avea mila lui. Nu pentru că el în esenţă nu ar fi fost un om bun, ci pentru că nu corespundea nevoilor mele-nevoi pe care multă vreme mi-a fost teamă să mi le asum. Când a picat armura de femeie puternică, nu am primit milă, ci iubire, dar despre asta o să vă povestesc data viitoare.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un like aici

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *