Punct. Si de la capat?

biancanutu

În ziua de azi, you can do better pare să fie deviza care ne guvernează atât viaţa profesională, cât şi poveştile de dragoste. Cât adevăr şi câtă iluzie se ascund în spatele credinţei că următorul partener va fi mai bun?!

Săptămâna trecută, aşezată confortabil pe fotoliul din cabinetul său, i-am mulţumit prietenei mele psihoterapeut că m-a învăţat să apreciez ceea ce am, nu ceea ce aş putea avea. Cu ceva timp în urmă, pe acelaşi fotoliu, luam decizia de a încheia relaţia cu iubitul meu de atunci, convinsă fiind că voi găsi un altul care să se ridice la înălţimea aşteptărilor mele, pentru că el nu fusese în stare. Paradoxal, deşi eu am insistat să ne despărţim, am plâns o zi întreagă când l-am văzut cu altă femeie. Şi culmea, la prima ceartă mai serioasă pe care am avut-o cu noul partener, m-am surprins reproşându-i în mare parte aceleaşi lucruri care mă nemulţumeau şi în cazul fostului – experienţă ce m-a determinat să mă întreb dacă Mr. Right nu e doar o fabulaţie a creierului meu.

Început de poveste
„Baby slow down/The end is not as fun as the start” cântă cei de la U2. Privind retrospectiv, trebuie să recunosc că nimic nu se compară cu începutul unei iubiri. La primele întâlniri, nu percepem defectele celuilalt şi nicio altă persoană nu ni s-ar părea mai potrivită. Şi asta nu pentru că alesul nostru ar fi perfect, ci pentru că, după cum susţin psihologii, tindem să ni-l imaginăm aşa cum am dori noi să fie. Mai mult, se vehiculează chiar că ne îndrăgostim de cei care ne seamănă.

Iar dacă ţi se pare inadmisibil să existe vreo asemănare între tine şi mincinosul care ţi-a frânt inima, reaminteşte-ţi că există o diferenţă mare între ceea ce ne închipuim că suntem şi ceea ce suntem în realitate. În orice caz, conform antropologului Helen Fisher, autoarea cărţii Why we love, debutul unei poveşti de dragoste împărtăşite nu poate fi decât roz.

Asta pentru că fluturaşii din stomac sunt rezultatul unui cocktail de hormoni ce invadează creierul, făcându-ne să simţim dorinţă şi atracţie. Cu trecerea timpului, deşi ajungem să avem sentimente mult mai profunde şi să ne ataşăm de cel de lângă noi, îl vom vedea într-o altă lumină tocmai pentru că efectul hormonilor se diminuează. Aşadar, Chaucer nu s-a înşelat când a spus că „dragostea e oarbă”.

Iluzii pierdute
De cele mai multe ori, pornim într-o relaţie cu aşteptări nerealiste de la celălalt. De aceea, atunci când persoana pe care am ales-o nu se ridică la standardele pe care i le-am impus, suntem dezamăgite. Evident, vom vrea să ne modelăm iubitul şi îi vom cere să se schimbe, în condiţiile în care noi refuzăm orice compromis.

Specialiştii ne avertizează însă că ar fi mai indicat ca, înainte să ne plângem de jumătatea noastră, să ne analizăm modul în care ne raportam la iubire în trecut. Adesea, „perpetuăm vechile sentimente în cadrul unei noi relaţii. Cu alte cuvinte, ne păstrăm confortul familiarităţii, indiferent cât de negativ ar fi”, explică Sylvia R. Karasu, medic psihiatru la Spitalul Presbyterian din New York, în cartea sa Arta menţinerii căsniciei, apărută la editura Trei.

Totuşi, în momentul în care ne mutăm împreună şi odată ce descoperim laturi nebănuite ale personalităţii celuilalt, gândul că am fi mai compatibili cu altcineva devine din ce în ce stăruitor. Drept urmare, un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Yale a arătat că 40% din cuplurile necăsătorite care trăiesc în concubinaj se despart în decurs de cinci ani şi, chiar dacă ajung la starea civilă, există o probabilitate de 40-85% să divorţeze. „Spre deosebire de perechile căsătorite, concubinii îşi preţuiesc enorm independenţa, nu se dedică în exclusivitate jumătăţii, îşi ţin banii separat şi, din start, iau în calcul despărţirea în caz că lucrurile nu merg”, explică Jeffrey Larson, profesor la Universitatea Brigham Young.

Should I stay or should I go?
În jurul meu, femeile se plâng că nu au găsit persoana potrivită. Deşi sunt angrenate în relaţii de ani buni, ele continuă să viseze că într-o zi îşi vor cunoaşte sufletul pereche care le va salva de la nefericire (sindromul Cenuşăreasa). Spre deosebire de mamele şi bunicile lor, care le tolerau soţilor tot felul de cusururi de teamă să nu rămână singure şi fără sprijin, situaţia financiară a femeilor de azi le dă curajul de a porni în căutarea bărbatului ideal. „Pur şi simplu vânează cai verzi pe pereţi”, ar spune amicul meu, un sociolog părăsit de iubită pentru că nu îndeplinea nici 1% din calităţile pe care ea şi le dorea de la un bărbat şi apoi implorat – după un an şi după câteva încercări ratate ale ei cu alţi bărbaţi – să o reprimească în căminul conjugal.

Psihoterapeutul britanic Denise Knowles consideră că aceasta este una dintre consecinţele sfaturilor pe care mamele le dau mai nou fiicelor: de ce să te mulţumeşti cu jumătăţi de măsură şi să nu pleci? „Nimeni nu le învaţă cum să găsească fericirea în cadrul relaţiei existente”, declara specialistul pentru Daily Mail. Dr. Bonnie Eaker Weil, unul dintre cei mai apreciaţi consilieri maritali din SUA, ne sfătuieşte în ultima sa carte Make-up, Don’t break up ca, înainte de a ne despărţi, să ne răspundem la câteva întrebări pentru a afla dacă suntem în cuplul potrivit. Cât timp partenerul nu ne agresează fizic sau verbal, cât nu îi suntem invizibile şi nu ne face să ne simţim inferioare, nu are sens să visăm la altul mai bun. Şi pentru a te convinge că problema nu eşti tu, indicat ar fi să faceţi terapie.

Dr. Love
Deşi nu vorbesc făţiş despre asta, cuplurile apelează la ajutorul consilierilor maritali şi în România. „80% din perechi consideră terapia ca o ultimă şansă dată relaţiei. Nu întotdeauna este vorba însă de o şansă reală, unul dintre parteneri folosind-o doar ca o modalitate de a-şi atenua sentimentele de vină în legătură cu o decizie deja luată”, explică Dan Ghenea, medic specialist pshiatru la Medicover. „Sunt cupluri care vin la cabinet demonstrativ, pentru a-şi arăta unul altuia cine are dreptate. Un alt tip de cuplu este cel care cere ajutor la insistenţele unuia dintre parteneri. Celălalt suţine că el nu are nicio problemă şi deci nimic de rezolvat, nimic de schimbat. Este partenerul care nu participă, superior şi greu de urnit. La fel se comportă şi în viaţa de cuplu şi e foarte greu să comunici cu el”, spune Jeni Voicu, psiholog la Clinica Academica (www.academica-medical.ro). Totuşi, cu toate că şedinţele de psihoterapie nu garantează evitarea separării, vei putea vorbi despre lucrurile cu adevărat importante, iar la final vei şti mult mai clar de ce e mai bine să continui sau să pui punct.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *