Eu cu mine de Revelion

revelion

Uite-mă pe 31 decembrie 2010, cu câteva clipe înainte ca jocul de artificii să lumineze cerul din Dubai. Din afară, pare că nu îmi lipseşte nimic. Am 28 de ani, lucrez la cea mai bine vândută revistă din România şi sunt iubita unui campion. Tânăr, faimos şi ambiţios, dornic să îmi pună lumea la picioare. Suntem sănătoşi şi plini de viaţă. Fix în dreapta noastră, sunt cei mai buni prieteni ai noştri. Oameni cu care avem o legătură foarte puternică şi în compania cărora, ne simţim minunat.

3,2,1…Toată lumea înalţă paharele de şampanie în mână. După doar câteva secunde, bărbatul ăsta frumos pe care îl ştiu de când era doar talent, nu şi un nume, mi se desprinde din braţe şi se scuză că trebuie să dea un telefon acasă. Rămân singură în mulţime cu ochii lipiţi de cerul cuprins de zeci de culori. Aşa o arăta fericirea?!

Uite-mă şi pe 31 decembrie 2016, într-o aglomeraţie de nedescris, cu muzica dată la maxim şi cu urlete de fanfară înainte de servirea sarmalelor. Din afară, pare amuzant. Cel puţin prietenii noştri se distrează. Am 34 de ani, sunt Managing Partner la propria agenţie de imagine şi de comunicare inuitivă, şi sunt iubita unui fotograf mai mult decât talentat, premiat de New York Film Academy. Am construit împreună agenţia de la zero, pas cu pas, şi aproape că nu îmi vine să cred câte contracte am semnat înainte de închiderea noului an. În drum spre casă, îl întreb: Tu eşti fericit? Mă pironeşte cu ochii de culoarea cafelei fierbinţi şi îmi răspunde scurt că nu. Nici eu, las să iasă la suprafaţă toată neputinţa din ultimul an în care am încercat din răsputeri să facem lucrurile să meargă.

2017 n-a debutat nicidecum cu zâmbetul pe buze, dar se încheie cu linişte. A început cu sentimentul amar de eşec şi de singurătate, de abandon şi de dor, şi se încheie cu un sentiment profund de împlinire. Paradoxal, deşi pe 31 decembrie 2017, voi fi doar eu cu Brutus, Shih tzul meu năstruşnic, mă simt mai completă ca niciodată. Aş fi putut alege zeci de locaţii să îmi petrec Revelionul. Aş fi putut da curs nenumăratelor invitaţii de început de an romantic. Nu am făcut-o însă pentru că nu am simţit.

2017 a fost un an al naibii de greu, care m-a forţat să îmi îndrept atenţia asupra mea. Nu asupra carierei mele, nu asupra relaţiilor cu ceilalţi, ci asupra acelei Bianca pe care am legat-o la gură de bună voie. Bianca aceea mică şi confuză, care habar nu avea nici unde e locul şi nici care îi sunt graniţele pentru că în copilărie, nu a avut locul ei, ci un spaţiu îngrădit de ceilalţi pe care nu avea voie să îl depăşească. Bianca aceea incapabilă să se privească în oglindă şi să îşi spună Te iubesc. Bianca aceea care nu avea aproape nimic, deşi din exterior părea să aibă totul.

În 2017, m-am întors la mine. După ani buni, am îngenunchiat într-o bisericuţă şi mi-am cerut iertare faţă de mine. Mi-am cerut iertare pentru toţi anii în care m-am obligat să muncesc până la epuizare, uitând de ceea ce îmi doresc cu adevărat: să scriu o carte, să fac un curs de life coaching şi să îi ajut pe cei care vor să treacă peste infidelitate, să călătoresc mai des de plăcere, nu pentru muncă. Să trec de la idei la fapte!

Vă mulţumesc tuturor celor care aţi fost alături de mine şi m-aţi încurajat să continui să scriu. Vă mulţumesc pentru sutele de mesaje pe care mi le trimiteţi, nu doar de sărbători. Nu am altceva mai bun să vă dăruiesc decât o bucăţică din sufletul meu. Să aveţi un 2018 magic! Iar dacă vreţi să îmi faceţi o bucurie, daţi-mi un like aici. O să ne fie mai uşor să ţinem legătura.

Şi mai am ceva pentru voi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *