Din iubire nu te îmbolnăveşti. Te vindeci

iubire

Cu un diagnostic incert (am povestit aici cum a inceput totul), iată-mă în sala de aşteptare a unei clinici private. După 40 de minute în care am amorţit pe scaun, recepţionara mă anunţă că mai am de aşteptat. „Nici nu vă vine să credeţi câte femei au probleme la sâni”, îmi şopteşte strângându-şi buzele şi clătind uşor din cap.

„De parcă asta v-ar scuza că aşteptăm aici de mai bine de o oră”, începe abrupt conversaţia doamna de pe scaunul alăturat. „Mai avem şi alte lucruri de făcut”, se revoltă cu glas tare stârnind rumoare în încăpere. Asistenta îşi cere scuze în numele întregii echipe. „Aici suntem la privat. Stau şi aştept pe banii mei”, pufneşte pacienta, accentuând fiecare sunet din banii mei. Incredibil! În ce ţară trăim!

Da, nu o să vă mint. Nici mie nu îmi vine să cred că în 2017, într-o clinică privată, trebuie să aştept vreme îndelungată până să îmi vină rândul pentru o întrevedere de 5 minute şi să plătesc 5 milioane. Nu mă lasă însă inima însă să îi fac scandal recepţionerei. Ce vină are ea?!

Mă uit în ochii albaştri şi parcă o simt că în astfel de momente, şi-ar dori să o înghită pământul şi să devină invizibilă. O bănuiesc că, seara când ajunge acasă, plânge. Din cauza poveştilor pe care le aude, dar şi din cauză că devine adesea sacul de box al pacienţilor care îşi pierd cumpătul.

Azi, are noroc. Femeia furioasă de mai devreme îşi revarsă alte nemulţumiri la telefon. „Crezi că de nebună ţi-am zis să faci aşa? Acum cine plăteşte? Ce ai în capul ăla? Rumeguş?”, scrâşneşte printre dinţi. „Nu vreau să aud nicio scuză.”

„Nu ştiu în ce domeniu lucraţi, dar ăştia cu care lucrez sunt nişte tâmpiţi. Ori eu m-am tâmpit, ori în ţara asta nu mai găseşti oameni normali pe care să îi angajezi. Nu le place munca, nu îi duce capul, nu ştiu”, îmi turuie fără întrerupere.

După tâmpiţii de la muncă, o trece în registru şi pe maică-sa, care nu a ajutat-o cu absolut nimic în viaţă, dar şi pe bărbatu-su, din cauza căruia e convinsă că a făcut de altfel cancer. „Eu şi cu casa, şi cu afacerea, şi cu copiii. El din floare în floare. Cancerul, d’şoară, se face pe fond emoţional. Când soţul tău te respinge zi de zi, când ignoră că eşti şi tu femeie, că vrei şi tu să îţi pupe măcar mâna, aici se ajunge. Şi cui îi pasă?!”, mi se destăinuie pe un ton mai scăzut, dar cu atâta amărăciune că îmi topeşte şi ultima urmă de antipatie.

Acum să vă spun ceva. Şefa asta isterică, pe care fiecare dintre noi a întâlnit-o la un moment dat în viaţă, fie că ne-a ordonat să rămânem peste program, că ne-a umilit în faţa colegilor, că ne-a dat afară din birou sau ne-a ameninţat că ne concediază, mai mult ca sigur nu a fost mereu aşa.

Şefa e înainte de toate şi ea femeie. O femeie ca toate celelalte. Şi e doar o chestiune de timp până când o femeie aflată sub presiune în viaţa personală izbucneşte la locul de muncă.

Încercarea ei absurdă de a-i controla pe ceilalţi, nevoia de a verifica până la ultimul detaliu fiecare sarcină, vânarea greşelilor celorlalţi (sportul ei preferat, de altfel), repetarea unor indicaţii precise la interval de câteva minute vine în majoritatea cazurilor din neputinţa de a-şi controla bărbatul. Iar dacă acasă e ea umilită şi tratată cu dispreţ, de ce ar face-o şi ea cu subalternii?

Şefa care bate cu pumnul în masă e femeia supusă de acasă-e o glumă care circula în facultate când stabileam tipologii pentru comediile de moravuri pe care le scriam.

Şi da, cancerul are un substrat emoţional. Da, spune multe despre relaţia mamă-fiică, despre respingere şi abandon. Atunci când apare, e un semnal puternic de alarmă că e cazul să te ocupi de tine şi doar de tine.

Înainte să te confrunţi cu această boală, corpul ţi-a mai dat şi alte semne, de la incapacitatea de a te concentra, la răceli şi stări de anxietate-a nu se înţelege că acestea ar fi simptomele maladiei. Sub o formă sau alta, corpul te-a înştiinţat că te suprasoliciţi, că te epuizezi, că îţi refuzi plăceri, că te pui pe ultimul loc.

Rişti să faci cancer nu pentru că nu te iubesc ceilalţi, ci pentru că tu nu te iubeşti pe tine. Sună înfiorător, ştiu. O să supăr pe multă lume. Am mai avut discuţia asta într-o altă sală de aşteptare. Am rămas vorbind singură, deşi nu eu iniţiasem apropierea. „Deci, eu sunt vinovată că m-am îmbolnăvit?!”, am fost apostrofată.

Eu am învăţat că atunci când te iubeşti, cuvântul vină dispare din vocabular. Nu ai cum să te iubeşti şi să te învinovăţeşti în acelaşi timp. Nu ai cum să te iubeşti şi să te gândeşti la tine ca la o idioată, o incompetentă, o victimă. Stă strict în puterea ta să schimbi ceva în tine.

Nu o să vină nimeni să te scoată dintr-o relaţie toxică sau un mariaj care nu te mai împlineşte.Nu o să te salveze nimeni de un job care te seacă de puteri sau de prieteni care te vampirizează de energie. Doar tu poţi face asta.

Timpul preţios pe care ţi l-ai putea aloca ţie să creşti şi să te faci bine,  îl iroseşti încercând să îl schimbi pe cel de lângă tine. Nu comportamentul partenerului te îmbolnăveşte, ci lipsa ta de iubire şi de înţelegere pentru tine.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, dă-mi un like aici şi încurajează-mă să continui să scriu. Mulţumesc.

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *