Când înveţi să renunţi

bianca nutu ovidiu herea

Multă vreme, pentru mine să renunţ era egal cu a mă da bătută. Iar eu, ce să vezi, consideram că e un act de slăbiciune supremă să mă retrag de pe „câmpul de luptă” fără o victorie. În viaţa profesională, mi s-a întâmplat adesea să fiu depăşită de volumul de muncă, să mă epuizez…şi cu toate acestea, să mă încăpăţânez să îmi păstrez toate contractele şi toate colaborările. Şi nici în viaţa personală, când lucrurile au mers prost, nu mi-am pus problema că îmi consum energia inutil. M-am înarmat şi cu mai multă răbdare şi mi-am făcut noi planuri de atac mai ceva ca un general iscusit. Asta pânâ când într-o zi, nu cu foarte mult timp în urmă, mi-am dat seama că obosisem. Obosisem pentru că viaţa mea devenise arena celor mai aprigi bătălii.

Gândul acesta a făcut să mă opresc din muncă, să îmi închid laptopul şi să mă tolănesc pe canapea în mijlocul zilei. De regulă, contrar a ceea ce şi-ar imagina unii, dacă mi-aş permite acest lux zi de zi, cu siguranţă, azi aş fi un om mai odihnit, dar nu aş mai avea timpul să fac toate lucrurile pe care le fac. Cert este că pur şi simplu concluzia la care ajunsesem mă paraliza de frică. Pentru că dacă nu îmi mai doream lupte, trebuia să capitulez. Să renunţ. Să las lucrurile să curgă. Să las de bună voie să îmi alunece din mână job-uri şi oameni. Job-uri şi oameni de care ţineam cu dinţii. Din mândrie. Din orgoliu. Din orice, dar nu din iubire.

Să înveţi să renunţi e o lecţie grea. Când eşti un monument de încăpăţânare, când te-ai obişnuit să îţi controlezi până şi plânsul sau o dragoste la prima vedere, aşa ca mine, nu ţi-e tocmai la îndemână să tragi adânc aer în piept şi să îţi spui fie ce o fi. Vrei să fii tu cel care trage sforile, vrei tu să dictezi ce şi cum să fie. E o luptă pe care o duci mai întâi cu tine. Şi mai apoi cu ceilalţi pe care încerci să îi schimbi.

Când renunţi, înveţi că asta nu înseamnă că nu îţi mai pasă, ci că nu îi mai forţezi pe alţii să le pese. Paradoxal, asta schimbă tot, inclusiv felul în care te simţi. Să laşi în urmă oameni care prin toate acţiunile lor îţi arată că vor să rămână în urmă, să închei contracte care te ţin pe loc, să pui capăt unor prietenii care sunt orice mai puţin prietenii e cel mai eliberator sentiment pe care l-am trăit vreodată.

M-am predat mie şi tot cu mine am făcut pace. Fie ce-o fi!

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *